|
11 Ianuarie 2011
KURZHAAR ÎN ROMÂNIA
- Dr. Fernando Capelli
Cronica unei deplasări neprevăzute
într-un paradis de vânătoare
-decembrie 2009
Unii spun că cinofilii sunt puţin nebuni; având în vedere dificultăţile pe care deseori le întâmpinăm de dragul pasiunii noastre, poate că e chiar adevărat.
În acest caz, “nebunia” a constat într-o neprevăzută călătorie în România, pentru o Specială Kurzhaar. Trebuie să ştiţi că (,) cu mai bine de un an înainte, la o cafea într-un bar, Antonio Cirillo (un pasionat kurzhaar-ist care de mulţi ani a făcut din România a doua sa patrie) mi-a zis printre altele că vrea să organizeze o Specială Kurzhaar în România şi că eu va trebui să merg acolo să arbitrez.
Şi aşa, mai schimbând două vorbe, am spus da.
Apoi, absolut nimic pentru un timp, până când la începutul lui noiembrie mă sună Cirillo să-mi spună că era totul organizat şi că se bazează pe colaborarea mea. Am încercat să mă eschivez cumva, dar n-a fost cu putinţă. Şi aşa, mai repede decât aş fi crezut, eram în avionul spre Timişoara care, după o scurtă escală, pleca spre Craiova.
Am ajuns în acel loc pentru mine – la capătul lumii; prima senzaţie a fost de panică fiindcă la aeroport nu era nimeni, iar la apelurile mele pe celularul lui Cirillo primeam răspunsuri într-o limbă necunoscută. În scurt timp însă, spre norocul meu, a apărut o fidelă colaboratoare a lui Antonio care m-a condus la el; acesta, pregătit de cină, era înconjurat de un număr mare de veseli pasionaţi cinofili dintre care unii îmi arătau pe celular fotografii cu câini crescuţi de mine, descriindu-le atât genealogia cât şi date de victorii de care eu nu-mi mai aminteam.
Printre cei la masă, lângă mine era şi arbitrul român pe care-l întâlnisem deja atât în Italia cât şi în Spania. În schimb, lipseau încă arbitrii din Ungaria.
Proba de a doua zi era foarte importantă: nu numai că era prima “Specială Kurzhaar” organizată de ei, dar era şi prima dată când numărul concurenţilor permitea formarea a două baterii. Acest lucru i-a derutat pe unii fiindcă puţini dintre ei ştiau că pentru fiecare baterie era pus în joc un titlu CACT. În sprijinul nostru a venit citirea Regulamentului Internaţional, apărut de nicăieri.
Un alt privilegiu de necrezut pentru noi era desfăşurarea acestei probe cu vânat împuşcat… pe potârnichi adevărate! Drept pentru care mi-au strecurat în mână o armă automată de calibrul 20 care, însă, încărca un singur cartuş…şi hai!
Şaisprezece – câinii în concurs.
Terenuri spectaculoase, număr bun de potârnichi, concurenţi foarte educaţi, întotdeauna pregătiţi pentru turul lor.
La sfârşit, după raportul stilat împreună cu un arbitru ungar, fiecare aştepta clarificări şi explicaţii asupra evoluţiei propriului câine, într-o tăcere respectuoasă şi aproape mistică (chiar dacă – aşa cum datoria ne impune să facem – uneori explicaţiile erau nemiloase); o cordială şi educată strângere de mână sigila prietenia cu fiecare.
Vorbind de câini, marea majoritate erau de calitate modestă, dar bine pregătiţi şi corecţi. Dintre toţi s-a distins un kurzhaar puternic şi plăcut care, din păcate, a pontat iar apoi a forţat potârnichile; de asemenea, s-a distins o femelă foarte plăcută pe nume Frida, de origine italiană, cu un optim comportament şi frumoase atitudini, care după un lung filaj a făcut un optim punct. Se ridică potârnichile, aştept ca una să se îndepărteze de grup, trag, pasărea lasă picioarele în jos, oscilează în aer, dar continuă să urmărească grupul. Căţeaua rămâne corect imobilă. Va executa apoi un perfect aport la rece. Căutarea vânatului puţin limitată m-a împiedicat să merg dincolo de un bine-meritat Excelent.
În schimb, va fi un CACT în cealaltă baterie.
Precis şi lung – raportul final în faţa unui numeros public.
După amiază – Expoziţia de Club cu 27 de kurzhaar în ring, arbitraţi de arbitrul român care cu amabilitate m-a invitat alături de el. Aceasta a fost pentru mine ocazia de a constata optima calitate a subiecţilor prezenţi, deseori proveniţi din canisa Preşedintei Clubului Român de Brac, îndrăgostită de câinii francezi ai lui Fougerat, de la care a absorbit gustul şi calităţile care disting câinii cu afixul “de la Haille au Loup”.
Seara – cină, prietenie şi veselie, premierea şi îmbrăţişări câte n-am primit în viaţa mea.
Un medic prezent ne-a invitat la vânătoare în ziua următoare.
Primesc din nou o puşcă indecentă cu care colecţionez nenumărate rateuri. Minunate terenuri şi vânat.
La 16:00 – întâlnire cu vânătorii locali, deja vizibil chercheliţi; într-o curte, afară, în bătaia vântului şi a lapoviţei, în cântece şi muzică , aceştia pregăteau cina; pe masă ajunge un enorm ceaun conţinând o ciudată fiertură cu gust excepţional făcută din iepurii vânaţi cu o zi înainte. Carnea de oaie la gratar şi brânzeturile completează meniul.
Luni – altă vânătoare cu juniorii lui Antonio: alte locuri minunate, alte potârnichi splendide.
Gâştele trec înalte, strigându-ne salutul lor de la distanţă de siguranţă; căprioarele, după o fugă scurtă se opresc privindu-ne curioase, o ambianţă de poveste. Singura mâhnire era aceea de a împuşca vreo preţioasă potârniche, pentru unicul motiv de a forma juniorii. A întrerupe zborul unor astfel de animale ar trebui să ne dea de gândit.
În cele din urmă, avionul de la Craiova la Orio al Serio: dar o parte din mine a rămas pe acele meleaguri, aşa cum alte dăţi s-a întâmplat în Serbia, în Croaţia sau în Andaluzia.
Am lăsat în urmă cinofili şi câini care au în faţă un drum lung de parcurs, sprijiniţi însă de o mare pasiune.
De data aceasta pot spune că nebunia noastră cinofilă m-a îmbogăţit fiindcă mi-a dăruit emoţiile care sunt sarea vieţii.
trad. M.Semeniuc
